Omul este preocupat sa stie, sa afle, sa descopere toate fenomenele lumii înconjuratoare. Este o caracteristica, ce îl diferentiaza de lumea animala.

Pedagogia, ca domeniu de cunoastere, studiaza fenomenul educational, cu toate consecintele sale asupra formarii personalitatii umane, în vederea integrarii sale optime în viata sociala.

Educatia a aparut în procesul muncii si vietii în comun a oamenilor, din nevoi obiective, acelea de a modifica natura umana, în raport cu cerintele muncii, productiei si vietii.

Actionând asupra naturii, în vederea transformarii acesteia în folosul sau, omul a câstigat treptat o experienta de cunoastere si actiune, din ce în ce mai ampla: cunostinte, deprinderi practice, modelarea facultatilor intelectuale si fizice, rezultând modificarea conduitei.

În contextul operei de transformare a naturii înconjuratoare, omul s-a transformat pe sine, intervenind constient, cu ajutorul educatiei, urmarind sa dezvolte în propria sa persoana tot ceea ce apartine speciei umane. Pentru a realiza acest lucru, omul se serveste de un transfer de valori ale culturii acumulate de generatiile adulte, pe care le transmite generatiilor viitoare.

Educatia are la baza acest mecanism al transmisiei experientei social – istorice, de la o generatie la alta. Fiind un factor social, ea nu poate fi confundata cu procesele biologice de crestere si îngrijire a puilor de catre animale, deoarece între cele doua categorii de fenomene, exista deosebiri calitative în ceea ce priveste finalitatea lor, precum si modul de a obtine rezultatele dorite. Astfel, cresterea si îngrijirea animalelor se desfasoara pe baza unor mecanisme intelectuale, transmise pe cale genetica, în timp ce educatia se desfasoara în conformitate cu anumite norme, reguli si legi stabilite de societate.

Educatia se exercita asupra omului pe tot parcursul vietii sale, indiferent de vârsta.

Omul trebuie sa fie un permanent receptor al actiunii educationale, atât în timp (de la nastere), cât si expansiv, în aport cu principiul extinderii informatiei în diferite domenii. Acest principiu al educatiei solicita intensificarea procesului de autoeducatie.

Autoeducatia se realizeaza de fapt prin scopuri si actiuni autoimpuse, prin efort voluntar; de aceea este o conditie dar si un rezultat al educatiei.

O forma a educatiei, este educatia profesionala.

Orice cadru didactic trebuie sa conduca elevul spre cunoasterea specificului unei profesii si conditiile de munca ale acesteia.

Orientarea profesionala se realizeaza prin punerea de acord a aspiratiilor, intereselor elevilor, înclinatiilor si aptitudinilor pe care le au, cu posibilitatile reale.

Educatia profesionala se constituie pe fondul culturii generale, prin specializarea si adaptarea componentelor acesteia la specificul unei profesiuni, concomitent cu transmiterea unor cunostinte de specialitate si formarea unor priceperi si deprinderi adecvate.

Cultura profesionala trebuie sa-i ofere omului si posibilitatea de a întelege consecintele rezultatelor muncii sale asupra devenirii sociale. Scopul acestei culturi, este de a forma si a desavârsi profesionistul în sensul cel mai profund.

Un rol important în formarea în acest sens al elevilor, îl ocupa cadrul didactic. Este factorul determinant în formarea profesionala a elevilor, conducatorul activitatii didactice ce se desfasoara în vederea realizarii obiectivelor instructiv – educative.

Informatiile ce urmeaza a fi transmise elevilor, capata valente educative numai în urma preluarii si prelucrarii acestora de cadrul didactic. Acesta are datoria de a ridica standardul valorilor culturale si morale alee elevilor, si implicit a societatii.

Formarea atitudinii fata de munca este un aspect care tine de educatia profesionala a omului si o componenta a educatiei etice.

Aceasta are doua sarcini:

1. Formarea constiintei valorii social – umane a muncii, vizând doua elemente: cognitive – sesizarea importantei muncii în viata omului, satisfactia muncii, si afective – declansarea în sufletul elevilor a anumitor stari, trairi afective legate de munca: bucuria de a munci, satisfactia muncii, admiratia fata de rezultatele muncii, s.a.
2. Formarea conduitei necesare prin formarea priceperilor si deprinderilor si formarea trasaturilor de caracter (spirit de initiativa, manifestarea independentei, etc.)

Prin realizarea acestor doua sarcini, se formeaza etica profesionala, care consta în însusirea ansamblului de norme si reguli, care reglementeaza desfasurarea muncii.

Dascalul nu este numai o sursa de informatie, ci este cel care stabileste o relatie umana cu clasa de elevi.

Cultura profesionala, capacitatea de a se raporta continuu la elevi, umanismul, obiectivitatea, dreptatea, principialitatea, curajul, corectitudinea, constiinta responsabilitatii – acestea sunt câteva din calitatile morale pe care un dascal trebuie sa le aiba pentru a putea stabili o relatie socio– afectiva cu elevii. Pe baza acestei relatii apar si se dezvolta la viitorii asistenti medicali, acele sentimente superioare care au valoare în societate si care pun bazele eticii profesionale. Sentimentele dirijeaza în mare masura conduita, fiind principalul factor motivational. Ele organizeaza impulsurile, dorintele, influenteaza mereu atitudinile si interesele noastre, în functie de situatie.

Pentru a realiza educatia morala, un cadru didactic trebuie sa fie el însusi un model al conduitei morale.

Nu se poate discuta despre principialitate, dreptate, umanism si corectitudine, atâta timp cât dascalul face discriminari si nu este obiectiv. Nu poti sa tii o prelegere despre etica profesionala, atât timp cât ca dascal, nu respecti propria etica profesionala.

O buna cunoastere a elevilor si o conduita morala exemplara a dascalului, asigura o buna relatie socio – afectiva între acestia, relatie care are ca rezultat un efect stimulativ în procesul instructiv – educativ.

Asa cum am mentionat, formarea priceperilor si deprinderilor, este cea de-a doua sarcina din cadrul educatiei profesionale.

Priceperile se formeaza în conditii variabile si constau în posibilitatea omului de a rezolva cu usurinta, fara efort deosebit, unele probleme practice în situatii diferite, cum ar fi: citirea unui plan, a unei diagrame, a unui grafic.

Deprinderile se formeaza în conditii relativ stabile si constau în stapânirea operatiilor de lucru, în urma repetarii unei actiuni, pâna la automatizare, cum ar fi: masurarea tensiunii arteriale, efectuarea punctiei venoase, efectuarea injectiilor, etc. Toate acestea se formeaza în timp, sub îndrumarea si supravegherea cadrului didactic. Cultura profesionala, rabdarea si îndemânarea, sunt calitatile fara de care dascalul nu poate forma aceste deprinderi si priceperi, acestea fiind baza actului medical.

Obiectivul fiecarui act medical este de a vindeca omul bolnav, de a apara viata si de a promova sanatatea.

Spre deosebire de alte profesiuni, unde eroarea se poate înscrie în parametri corectabili sau admisibili, în profesiunea medicala, greselile comise din neglijenta, imprudenta sau ignoranta, pot fi ireparabile, soldându-se deseori cu prelungirea suferintei pacientului, cu infirmitati si uneori chiar cu moartea. De aceea cadrele didactice trebuie sa constientizeze importanta rolului pe care îl au în educatia profesionala a viitoarelor cadre sanitare.

Profesiunea de asistent medical este o activitate depusa exclusiv în folosul omului si al colectivitatii, calauzitoare de dragoste si omenie fata de suferinzi.

Nu este suficient sa vrei sa fii asistent medical, trebuie sa fii perfect pregatit pentru specialitatea careia te dedici si fiecare act medical sa fie exercitat în spiritul celei mai înalte probitati profesionale. Practica medicinii este o arta bazata pe stiinta, iar pentru a fi desavârsita, arta si mestesugul medicinii trebuie sa izvorasca din dragoste.

Desi stiinta si tehnica au evoluat atât de mult în decursul timpului, sufletul uman a ramas acelasi, asa cum si suferinta a ramas aceeasi. Raspunsul personalului medical la aceasta suferinta trebuie sa ramâna acelasi: solicitudine, suport moral, rabdare, sacrificiu, empatie.

În literatura de specialitate a primelor decenii a acestui secol, a figurat ca unul din cele mai elevate documente de morala medicala, asa numitul "Decalog al personalului sanitar, formulat în 1935 de profesorul spaniol Masci. Desi suntem în anul 2000, acest decalog îsi pastreaza valorile morale.

Iata o parte din continutul acestor cerinte de conduita profesionala:

1. Onoreaza pe bolnavul tau de orice vârsta ar fi: copil, tânar sau batrân. Când a ajuns în mâinile tale este o fiinta fara aparare, care nu are alta arma de sustinere decât apelând la stiinta si la caritatea ta.
2. De aceeasi stima si atentie saracului ca si bogatului. În dragostea ta de oameni, saracul se simte bogat. Respecta nuditatea maladiei, spectacolul mizeriei si al suferintei.
3. Respecta nobila ta misiune, începând cu însasi persoana ta. Sa nu o profanezi. Poarta-te demn, cuviincios, cu omenie. Nu specula pe bolnav, caci profesiunea ta nu e oricare alta. Sacrificiul tau, ajutorul tau nu pot fi pretuite ca o meserie obisnuita.
4. Oboseala ta sa fie luminata de credinta si dragoste. Atunci când stiinta nu mai poate face nimic, bunatatea ta, purtarea ta, sa sustina pe bolnav. Învinge greutatile inerente profesiunii tale, stapâneste supararea si nerabdarea ta; gândeste-te ca acel suferind este dezarmat, fara putere si are nevoie de ajutorul si îngrijirea ta.
5. Sa nu umilesti pe bolnav, care si asa este umilit de boala lui. Oricare ar fi boala sa nu distrugi nici unui bolnav iluzia vindecarii, chiar de ar fi vorba de un muribund. Sunt oameni care au nevoie sa-l întovarasesti pâna în ultima lor clipa, pentru a nu-i lasa sa ghiceasca sfârsitul.
6. Sa nu uiti niciodata ca secretul ce ti se încredinteaza, în ceea ce priveste o maladie, este ceva sfânt, care nu poate fi tradat, destainuit altei persoane. Profesiunea ta este un sacerdotiu. Tu nu trebuie sa faci nici o deosebire de clasa sociala, de credinte religioase. Înainte toti sa fie tratati deopotriva, caci toti oamenii sunt tratati deopotriva de legile firii …
7. Sa nu vezi îngrijirea bolnavilor tai o povara, o corvoada. Acest sentiment ar îngreuia exercitiul meseriei tale. Învata sa cunosti bolnavii tai, sa-i întelegi în felul lor de a cere ceva, când au nevoie de ajutorul tau, când au nevoie de somn, de odihna, de mâncare. Defectele, pretentiile, toanele bolnavilor sunt datorate suferintei. La fel ai fi si tu când ai fi bolnav.
8. Niciodata, fata de bolnav, sa nu te arati încrezator în reusita tratamentului. Mentine-i speranta, credinta. Fa ca bolnavul sa nu se simta singur, izolat. Daca a suferi e greu, a suferi singur e incomparabil mai greu. Poarta-te astfel ca bolnavul sa fie sigur ca are în tine un sprijin. Da-i curaj când îl vezi trist, amarât, disperat.
9. Nu ajunge numai bunavointa, ci se cere si stiinta în îngrijirea bolnavilor. Zilnic se descopera noi mijloace pentru alinarea suferintelor. Nu te multumi si nu te margini numai la stiintele si cunostintele ce le-ai dobândit în scoala! Împrospateaza-le mereu! Învata mereu! Citeste mereu carti si reviste medicale!
10. Nu discuta si nu contrazice niciodata prescriptiile medicale în fata bolnavului. Îi rapesti încrederea în medicina, îi distrugi speranta în vindecare…"